luni, 27 mai 2013

LECŢIE  FACULTATIVĂ  DE   ISTORIE   CONTEMPORANĂ
De la întâmplările din decembrie 1989 au trecut demult douăzeci de ani. O viaţă de om. Vârsta la care ne-am întoarce, dac-am putea să dăm timpul înapoi. Trece, iremediabil, timpul. Ca mâine, vor fi trecut douăzecişicinci de ani de atunci, apoi mai mulţi, din ce în ce mai mulţi. Prin cimitire, rar, va mai păşi câte un părinte îmbătrânit de durere, să aprindă o lumânare lângă piatra sub care un „erou al revoluţiei” şi-a îngropat nedumeririle. Fără să fi împlinit douăzeci de ani. Ziarele vor fi pline de „comemorări”. Mărimile zilei, persoane importante, se vor îmbulzi să apară la televiziuni, care de care mai independente, să ne vorbească răspicat şi superior despre „tineretul nostru drag, care a făcut revoluţia”, nu slăvindu-l pe acesta, preamărindu-se pre ei. Între timp, vor mai fi adoptat o nefericită lege a învăţământului (încă una!) şi vor mai fi tăiat un coltuc din leafa oropsitului dascăl postrevoluţionar, înmormântând sub argumentele alinierii la o Europă semianalfabetă ideea de educaţie naţională alături de mândria, cândva justificată, a neamului românesc, dăruitor de nenumărate şi incontestabile minţi luminate către toate marile naţii. Valul sărbătorilor va trece. Nouă ne va rămâne gustul nedefinit al tranziţiei: apă de ploaie! De la masa bogaţilor, ni se vor arunca firimiturile. Nu toate, doar cele otrăvite. Numai demnitatea, câtă ne va mai fi rămas, ne va permite să păstrăm un colţ sănătos de minte limpede, o brumă de decenţă. Să nu ciugulim din palma nimănui. Să ne mai putem întreba şi socoti „ce e rău şi ce e bine”. Să nu începem cocoşaţi lungul drum al următorilor douăzeci de ani din istoria neamului, ducând mai departe, cât ne vor mai ţine curelele, povara umilitoare a întrebărilor, numeroase, rămase fără răspuns. Ce Dumnezeu s-a întâmplat, oameni buni, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă? Ce-am vrut noi să facematunci, de drept şi de fapt? Să-l împuşcăm pe Ceauşescu şi gata? Poate că nu e prea târziu, măcar pentru aceia dintre noi care au trăit, copii, adolescenţi sau maturi, evenimentele din ’89, să ne începem fiecare zi rostind cu glas tare, de cum facem ochi, primele vorbe ale imnului naţional: „deşteaptă-te, române!” Înainte de 1989, vreme de peste patruzeci de ani, în lumea mare convieţuiau, într-un echilibru discutabil, două forme de organizare politică, socială şi economico-administrativă. De-o parte „capitaliştii”, „imperialiştii”, cu societatea lor „de consum”, în care cine poate – carne moale, cine nu – nici oase roade! Cei verzi. Iar de cealaltă parte „a cortinei de fier”, „comuniştii”, cu idealul lor utopic, „omul nou”, capabil să pună în practică principiul „de la fiecare după puteri – fiecăruia după nevoi”, supuşii societăţilor socialiste, mai mult sau mai puţin „multilateral dezvoltate”. Cei roşii. Două sisteme diferite, nevoite să locuiască aceeaşi planetă. Fără să-şi întoarcă spatele, de frică. Înarmându-se pe furiş, în graba mare, cu ochii pe celălalt, ca doi cumetri pe-o tarla, rânjindu-şi diplomatic unul altuia şi mormăind printre dinţi, gata-gata să se prezinte împreună la Judecata de Apoi, câtă vreme a mai rămas ceva de împărţit: lumea a treia. Desculţii. Înfometaţii sub tălpile cărora colcăie petrolul. Tensiunea aceasta crescândă a fost numită „războiul rece”. Asta a fost. Şi acum, să ne uităm pe hartă, dincolo de Zidul Berlinului şi de bombardamentele asupra fostei Iugoslavii: planeta albastră e verde, cu puţine şi mărunte pete roşii. A mai rămas un singur sistem şi doar câteva resturi din celălalt. Aşa aflăm că cei verzi au câştigat întrecerea. Şi înţelegem, în parte, ce ni s-a întâmplat cu peste douăzeci de ani în urmă. Dacă citim printre rânduri, înţelegem şi că drumul alunecos al României de azi duce către lumea a treia. Este departe de ce ne-am dorit. Noi, atunci, am vrut să trecem de la un sistem în care bunurile erau „ale întregului popor” (pentru că prin Constituţie toţi eram „proprietari şi beneficiari” ai avuţiei naţionale), la un alt sistem, în care fiecare îşi are partea lui de bunuri. Doar că ne-am încurcat la împărţire. Şi până să ne socotim, în fruntea bucatelor s-au aşezat borfaşii! Poate că aşa era scenariul. După atâta amar de vreme, este momentul să ne uităm cu atenţie la cele petrecute şi să pricepem, în sfârşit, pe cine-a-mburghezit revoluţia. Şi cum. Altfel, vin ai noştri, pleac-ai noştri, noi rămânem tot ce-am fost: generaţii „de sacrificiu”. Partidul Comunist Român nu a ieşit de pe scena politică pentru că a fost, vezi Doamne, interzis prin lege. Este vorba despre o structură bine pusă la punct, în peste patruzeci de ani de activitate, formată din oameni instruiţi într-ale politicii, disciplinaţi şi obijnuiţi să lucreze împreună, care aveau la îndemână şi informaţia şi mijloacele materiale pentru punerea ei în practică. Ei sunt primii cărora nu le mai convenea fostul sistem economic, pentru că adunaseră bani cu ghiotura şi nu puteau să-i folosească din cauza legii privind veniturile ilicite. O lege care nu a fost abrogată, dar nici n-a mai fost aplicată. Grosul clasei politice şi al „afaceriştilor grei” de după revoluţie a fost furnizat de către PCR – aceeaşi Mărie, cu altă pălărie. Şi noi, ce i-am opus? Câteva partiduleţe ouate în graba mare, cu 250 de semnături adunate pe o scară de bloc, de către lideri rareori bineintenţionaţi. Şi gata Constituanta! CPUN-ul de tristă amintire, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, pare totuşi acum, privit prin prisma realizărilor României postdecembriste, mult mai puţin provizoriu şi mai dedicat uniunii naţionale decât oricare dintre formulele ulterioare ale puterii. Aflaţi în vâltoarea evenimentelor, n-am perceput corect şi n-am înţeles, poate, nici acum pe deplin semnificaţia reală a întâmplărilor Revoluţiei. În schimb, chiar dacă n-am văzut pădurea din cauza copacilor, am intuit înainte de a înţelege şi am asimilat pe deplin lecţia pe care generaţia noastră a fost nevoită să o înveţe, chinuit, în două decenii de „tranziţie”, despre diferenţele dintre interesul de grup şi interesul individual. Eram tineri şi la fel vom trece prin timp. Dincolo de vreme şi de vremuri, tinereţea rămâne o stare de spirit. Politica de tineret a guvernelor continuă să fie orientarea tineretului către fenomenul politic sau către economic, acolo unde controlul se exercită cu uşurinţă. Însă ce fel de orientare poate fi, când polul economic nu există, iar clasa politică are o imagine din ce în ce mai terfelită şi mai dezamăgitoare? Una dintre şansele extraordinare pe care le are tânărul în această lume încărcată de informaţie şi de posibilităţi vine tocmai de acolo de unde statul nu poate interveni prin pârghiile obijnuite ale puterii: societatea civilă. Ca martor interesat şi atent al dezvoltării generaţiei noi, le pot confirma celor tineri astăzi că sunt puternici prin tinereţea şi entuziasmul lor, că reprezintă o forţă de luat în seamă atât la ei acasă cât şi în restul lumii, că ceea ce visează şi îşi doresc ei este posibil. Dar e important să înţeleagă nevoia copleşitoare de educaţie şi să accepte principiul „binele meu prin intermediul comunităţii”, cu certitudinea că, dacă generaţiei din care ei fac parte îi este bine, la fel de bine îi va fi şi fiecărui individ care aparţine acestui întreg. Pentru că am fost tot ce ştiţi că am fost şi foarte mult din ceea ce nu ştiţi încă, noi cei tineri atunci vă transmitem prin orice mijloace ne stau la îndemână informaţia crudă cu privire la cele petrecute, astfel încât şi voi să vă puteţi regăsi ca entitate – generaţia tânără astăzi – şi să fiţi în măsură să vă recunoaşteţi moştenirea şi interesele comune. Pentru că, da, noi am reprezentat un întreg – tineretul, reunit în seducătoarea lui diversitate prin interesul de grup – care nu a fost şi nici nu va putea fi vreodată alterat de ideologii.